Despre ce sa fie 1 iunie?
Sa fie sarbatoarea copilariei sau un prilej de a reciti statisticile legate de conditiile de viata ale copiilor din Romania? Sa fie ziua in care la orice pas dai de baloane si bomboane sau ziua in care sa plangem in pumni pentru copiii care nici astazi nu vor manca o felie de paine?
In Romania, stim bine, traim in lumi paralele. Sunt copii care merg cu şoferul la scoala si sunt copii care traiesc in orfelinate si care nici nu stiu cand e ziua lor de nastere, carora nu li s-a spus niciodata „te iubesc” sau nu au primit niciodata un cadou. Si chiar daca de aici, de la Bucuresti, se vede mai greu adevarata situatie a copiilor din mediul rural, chiar daca aici vietile, destinele a sute de mii de copii sunt doar cifre in statistici, chiar daca nu ii vedem langa noi, copiii saraci ai Romaniei, exista. Si exista în numar coplesitor de mare!
Printre ei sunt artisti talentati care nu vor fi descoperiti niciodata. Sunt doctori care ar putea salva vieti, dar nu au incaltaminte sa mearga la scoala. Sunt ingineri care ar putea construi, dar care trebuie sa mearga la sapa, nu la cursuri… Si ce e si mai grav, dincolo de empatie si umanitate, aceasta e viitoarea generatie de asistati social, de oameni care nu vor putea contribui la buget si care, pentru ca nu au parte acum de ajutor, vor avea nevoie de el toata viata. Sigur, vor exista si exceptii care vor inspira poate scenarii de film. Dar regula e facuta de majoritate.
Insa chiar daca sararcia le fura acestor copii ziua de 1 iunie dar si copilaria, eu nu vreau ca Ziua Copilului sa fie una a tristetii nationale. Mi-as dori ca toata lumea sa primeasca bomboane. Si cei care au doua, sa dea una unui copil sarman. Iar cei care impart bomboanele, sa nu mai fure din ele…
Dana Gont, realizator tv Digi24
Mami, ce-mi iei de Sfantul Copil… aaa… de Ziua Copilului?
Asa m-a intrebat acum doi ani fetita mea. Si, dincolo de rasul nostru de moment, ceva s-a luminat in mine. Candoarea copilariei cu adevarat sacra este si ca-n prezenta sacrului este firesc sa ne apropiem de ea. E atat de la-ndemana, pardon, la-ndegura si la-ndetaste, sa spunem/scriem ca iubim, dar numai faptele sunt marturiile iubirii.
Ana Barton, scriitor
Cinci copii, doua fete si trei baieti. Erau toti acasa intr-o zi in care ar fi trebuit sa mearga la scoala sau la gradinita. Cei mici, o fetita si un băiat, se jucau cu niste jucarii, resturi de jucarii. Fetita tinea in brate o papusa fara un picior, iar fratiorul ei se distra cu o masina. Erau singurii care radeau. Cei trei frati mai mari, o fata si doi baieti, erau toti tunsi scurt si stramb. Erau murdari, speriati, tacuti si stingheri. Abia daca scoteau un cuvant. Nu le placea nimic, nu voiau nimic, nu stiau in ce clase sunt la scoala sau daca stiu sa citeasca si sa scrie. Pe langa ei se mai tara din cand in cand un caine slab, bubos.
E o scena care de doi ani mi-a ramas în minte. E scena care ma convinge de atunci in fiecare zi ca singura sansa pentru acei copii este educatia, accesul la scoala. La scoala insa nu poti merge cu stomacul gol si fara papuci sau haine groase pe timpul iernii. Cei cinci copii din acea comuna din Brasov si din mintea mea nu sunt o exceptie. Precum ei sunt din pacate peste 200.000 de copii. Cei cinci mai aveau un frate care era inchis de mai bine de un an intr-un centru pentru copilul delicvent. In timpul petrecut acolo baiatul a invatat sa scrie si sa citeasca. Tot acolo a descoperit ca e foarte bun la karate si ca vrea sa fie fotbalist. A descoperit că viitorul lui nu trebuie sa fie la cersit sau la furat. Si dincolo de litere si cifre a mai invatat ceva. A invatat sa zambeasca.
Diana Oncioiu, jurnalist
Acum un an si jumatate, o pustioaca de cinci ani se pomenea din senin cu o întrebare…”de ce il iubesti pe Raoul?”. Fractiunile de secunda care au urmat, le developez de fiecare data în slow motion. A ridicat privirea de la bucatelele de lego cu care trebaluia si a raspuns senin ”pentru bunatatea lui sufleteasca”. Din clipa aceea, nu am încetat sa o spun. Intr-o lume fireasca, în care esenta firescului ar fi binele, în fiecare cv pe care mi-l cereti voi, oamenii mari, mie mi-ar parea suficient sa trec asta. V-as povesti apoi si despre ultimii nouasprezece ani. Adica despre copii. Unii, ai vostri. Altii, ai nimanui. Despre bucurie. Incredere. Lacrimi. Suferinta. Speranta. Cum spunea pustioaica, despre curcubeu. La un capat, povestea unui copil pe care nu am reusit sa il salvez pentru ca intre mine si el a existat o hartie, scrisa de un om mare. Si a murit ars de viu. La celalalt capat al curcubeului, povestea unor copii gasiti in padure in seara de dinaintea primei ninsori, adica in seara de dinaintea clipei care ar fi insemnat sfarsitul lor. Sunt bine. Si ei si eu. Pentru ca in ultima vreme, descopar cate un om mare, inca unul si inca unul, in care se simte acel ceva viu în copii. Binele acela, in forma sa autentica. Scriu randurile astea dupa ce acum o ora umflam baloane colorate. Si zambeam, uitandu-ma la ei. Acum, va scriu voua, cu gandul la ei. Si visez, cu ochii deschisi. O clipa în care noi, oamenii mari, ne vom scrie unul altuia in scrisorile de recomandare ”pentru bunatatea lui sufleteasca”. Si acesta va fi adevarul, spus în felul acela, senin.
Raoul Dromereschi, asistent social
Este prima data cand scriu despre copiii pe care ne straduim sa ii ajutam prin proiectele noastre. Nu stiu in ce masura merit sau imi revine mie acest drept de a-mi exprima gandurile, de multe ori tainuite, despre aceste fiinte nevinovate, uneori cu adevarat încercate de viata.
Am certitudinea ca sunt multi oameni frumosi in tara noastra, in Romania, care daruie, in fiecare zi, zeci de momente de alinare acestor micuti, clipe poate unice in viata unor copiii al caror destin nu a fost pus la adevărate incercari.
Ma aflu la mii de kilometrii distanta, dar in fiecare zi ii port in gand. Ma dojenesc de multe ori pentru ca nu reusesc sa gasesc mai mult timp, si mai multe resurse pentru a-i putea ajuta mai mult, pentru a putea fi mult mai activi in vietile lor.
Impreuna cu voluntarii din Asociatia Aura Ion cautăm sa concepem numeroase proiecte care sa-i aduca pe acesti copii in atentia intregii societati, proiecte care sa aiba efecte pe termen lung. Visam sa putem eradica saracia, la toate nivele ei, si vom depune toate eforturile nostre ca, in fiecare zi, cu fiecare gest, faptă, implicare, visul acesta ce nutreste in noi sa devină o realitate.
Sunt mereu cu gandul la o Romanie pe care mi-o doresc mai buna, mai vesela, mai frumoasa si mai sanatoasa, unde acesti copii sa se poata dezvolta armonios, sa poata avea o viața normala, decenta asa cum, de altfel, este si firesc!
Zilele trecute il rugasem pe un preot dintr-un sat din Romania sa imi transmita o lista cu acei copilasi care provin din familii defavorizate pentru a le putea darui un mic ajutor. Raspunsul a fost simplu si onest: “toti sunt saraci”! Ingheti in fata unei astfel de realitati.
Cum poti face diferenta intre un copil sarac si un copil sarac. Sa fie codrul de paine pe care il are sau nu pe masa? Sa fie rechizitele scolare care lipsesc cu desavarsire in majoritatea situatiilor? Sa fie periuța de dinti pe care poate nu au avut-o niciodata, lipsa parintilor sau lipsa unui zambet sau a unei mangaieri?
Mariana Ciuca
Chief Executive Officer & Founder, Aura Ion Foundation
Multi ar spune ca e gresit sa vorbesc despre copii daca nu sunt parinte. Altii ca nu poti vorbi daca nu lucrezi direct cu copiii. Totusi, poate tocmai faptul ca nu sunt parinte ma ajuta sa vad mai obiectiv situatia. Iar faptul ca nu lucrez (in prezent) cu pustii nu ma impiedica sa vad realitatea.
Copiii vin in diferite forme de zambete si ochi inlacrimati. Vin sub forma de dragoste arzatoare a parintilor, asa cum din pacate sunt si intruchiparea frustrarilor neindeplinite a acestora. Copiii sunt universuri intregi de potential – pe care din pacate in Romania il irosim.
Asa cum un parinte neimplinit sufleteste isi proiecteaza dorintele si ambitiile ratate asupra unui copil, asa cum o familie isi proiecteaza tensiunile intre soti asupra fiului sau copilei, si cum o comunitate isi proiecteaza lipsa de unitate asupra copiilor lasati de izbeliste pe maidane insalubre, asa si societatea romaneasca isi proiecteaza lipsa de viziune, ratiune si esenta asupra copiilor.
Ne polarizam copiii! Ii punem in categorii: bogati – saraci, destepti-prosti, norocosi – ghinionisti, si incercam sa ne salvam propria piele, onoare, orgoliu de adult si societate tinandu-ne copiii nostri curati si destepti departe de “influenta negativa”, de scoala de cartier, de realitate, vorbind ca societate doar despre fitzele de Herastrau si copiii de bani gata si, ocazional, despre actele de caritate in cursul sarbatorilor ale unor vedete de plastic. Construim un cocon pe care il lustruim de 1 iunie si Craciun cu multe cadouri inutile si petreceri la “Mec”, dar in restul anului omitem cu ignoranta generatii intregi care, vrem sau nu, vor construe societatea.
Si nu e rau ca incercam sa ii protejam “pe ai nostri”, ci ca refuzam sa acceptam ca universul copilului nostru “perfect” nu poate fi un cocon. Refuzam sa vedem copiii nostri, ai tuturor, ai tarii acesteia care se culca flamanzi, care inoata prin noroi spre scoala la kilometri departare, care sunt crescuti de batrani ce nu mai pot demult sa inlocuiasca parintele plecat din tara. Iar cand, in final, vrem sa “vedem cum e” intr-un centru pentru copii, intr-un spital pediatric si imbracam costumul si rolul de “Mos Craciun” sau salvator, ne trezim rostind tare: Dar…copilul asta e bine imbracat (a se citi decent)…si mai e si dolofan. Sigur nu e sarac! Sau, Vai, dar bine ca nu e copilul meu in spitalul asta!
Si…atat! Plecam salvatori, inchidem emisiunea intr-un sentiment de mila fata de ei, dar bucurosi ca nu sunt ai nostri, ne fastacim in strategii si declaratii despre protectia copilului, dar sperand tacit ca nu vom apuca sa fim trasi la raspundere pentru lipsa de actiune urgenta. Pentru ca…..daca batranii saraci, singuri si parasiti mor curand, copiii astia vor fi in curand proiectia lipsei noastre de actiune, de ratiune si simt al realitatii!
Ce dulce e somnolenta asta! Ce dulce e amagirea coconului! Dar ce rapid trece si 1 iunie si…dincolo de cadouri si emisiuni festive, pentru sute de mii de copii a mai trecut 1 zi in care noi tot nu ne-am trezit!
Anca Iosub
Director Executiv, Niciodata singur-prietenii varstnicilor
Copiii au dreptul la o lume fara conflicte, fara amenintari, fara excludere si fara discriminare!
Copiii, ca si adultii au dreptul la vorbe bune, la incurajare, la apartenenta si la valorizarea care se cuvine fiecarui om. Un copil nu este “un om mai mic” sau o jumatate de om, prin urmare nu trebuie sa ii acordam “totul” cu jumatati de masura. Si nici nu se cuvine ca, in lipsa altor supape de eliminare a furiei si a frustrarilor, adultii sa se foloseasca de copii in exercitiile lor de putere sau in incercarile compensatorii de care au nevoie.
Abuzul emotional – care poate incepe cu distribuirea unui rol de personaj negativ la sceneta de la serbarea X, pana la teroarea traita de un copil care asista la snopirea in bataie a mamei sale de tatal violent sau de un partener oarecare – trebuie sa inceteze, prin functionarea legii si a mecanismelor statului de drept, daca nu se poate stopa violenta prin educarea conforma a adultilor.
Formele de violenta exercitate de adulti asupra copiilor sunt multe si foarte variate. Supra-solicitarea copiilor, la scoala, acasa, in competitii, este o forma subtila de violenta de care nu se vorbeste deschis, dar care duce la starea de decompensare a multor copii, care nu percep supra-solicitarea ca pe un abuz al adultului, ci ca pe un deficit sau esec personal, care cel mai adesea se dubleaza in promisiuni care au o puternica componenta de privatiuni, de genul … “daca nu iei 10 nu mai vezi tu excursie”!
Cel mai adesea, cercetatori constata iar autoritatile se mira ca traim intr-un mediu din ce in ce mai violent si ca violenta si conflictualitatea incep de la varste destul de fragede, cand adolescentul simte ca se poate manifesta. Uitam insa, ca nu putem culege altceva decat ceea ce semanam!
Ca adulti, fiecare in sfera profesiei sale, trebuie sa ne straduim sa reducem pana aproape de zero expunerea copiilor la orice forma de violenta, fie ea explicita, fie subtila si frumos ambalata!
Mihail BRINZEA, M. Th.
Presedinte Fondator al “I4P Romania – Infrastructuri pentru Pace”
Un suflet de copil ramane un suflet de copil, în orice împrejurare. Era într-o duminica si împreuna cu un prieten luasem metroul. Ne-am asezat pe scaune si dintr-odata, un copil de aproximativ 6 anisori, cu parul carliontat si cu un fratior de 2 anisori în brate, merge pe culoar si timid cere un banut. Nici nu apuca sa faca 3 pasi ca un domn se ridica de pe scaun si începe sa îi împroaste cu cuvinte grele, încarcate cu multa ura si dispret. Acel domn a uitat ca în fata lui stateau doar doi copilasi amarati, pe care soarta îi lovea cu neîncetare, doua sufletele de copil, care aveau nevoie de multa dragoste si îngrijire, asa cum au copiii cu parinti carora le pasa de ei. Acel domn cu inima de piatra, a crezut ca daca îsi manifesta rautatea în fata a doua sufletele, îndreapta societatea. Temerea lui exprimata a fost ca acei copii vor creste si îi vor da în cap. Nu stim ce se va întampla în viitor, însa un lucru era foarte evident în acel moment. În fata noastra stateau doua suflete de copil care nu îsi doreau sa faca ce faceau. Erau tristi si ai nimanui. Oameni buni, daca nu doriti sa îi sprijiniti pe acesti amarati, ignorati-i, dar nu le mai aruncati cuvinte grele, pentru ca un copil ramane tot copil, indiferent de natie, rasa sau conditie sociala. Nu va cer sa fiti buni, va cer sa fiti umani si sa nu uitati în nici un moment ca atunci cand aveti în fata un copil, este doar un copil, cu suflet sensibil, care viseaza la afectiune si la o viata mai buna!
Oana Cehan, Coach
Nimic pe lumea asta nu se compara cu un copil. Cu o mogildeata mica, mica, pe care, in primele ei zile de viata ti-e frica sa pui mana, e asa de mica si de fragila ca ti-e teama sa nu o strivesti cu mainile tale mari si aspre; mogildeata vine pe lume fara voia ei, uneori intr-o famile unde e asteptata si iubita, alteori e doar o greseala si I se va aminti mereu, amputindu-i din start linistea si bucuria sau vine pe lume pur si simplu, aterizeaza intr un cos de gunoi, intr un pat de spital sau intr o punga legata la gura, cum obisnuiesc sa faca, adesea, oamenii si cu puii de caine sau de pisica. Numai cind imi amintesc de situatiile astea ma cuprinde o stare de neputinta, incit, imi dau lacrimile si incerc sa mai gasesc o farima de ingaduinta pentru omul care isi arunca copilul abia nascut intr un tufis, fata de omul care isi lasa singe din singele lui la gunoi si nu pot sa nu ma gindesc ca o pisica sau un caine nu face asta niciodata. Desi ele sint animale. “Copilul e o lumina” imi spunea acum citeva zile o prietena care in august isi va aduce pe lume o fetita; ma uitam la ea cit de frumoasa si fericita e si ma gindeam cum se imparte norocul la fiecare dintre noi- sa te nasti intr-o familia de oameni luminosi si buni, care te asteapta ca pe soare ori sa te arunce cineva intr o lume unde prieten sa-ti fie patul de spital, primul chip care ar trebui sa fie al mamei sa fie unul neprietenos, sa nu te tina nimeni in brate noptile in care iti ies dintii sau te doare burta, sa nu fie nimeni linga tine cind spui, pentru prima oara, mama sau tata… Si pentru ca am o minte nebuna care face asociatii la miime de secunda, mi-am amintit de o fetita nascuta dintr-o mama subreda la cap si cu handicap major, fetita care la un an era bolnava de tuberculoza si cintarea 5 kg. De la ea incep sa mi se deruleze in minte povestiri despre vieti de copii, despre copii multi care nu au nicio vina in afara de aceea de a se fi nascut fara nici o sansa in viata asta.
In ultimii ani am vazut la stiri cazuri cu tineri adolescenti, copii crescuti in camine, copii delicati, copii striviti emotional care nu au mai gasit nici o cale de trai si au ales alta cale. Mi-e greu sa scriu ca s-au sinucis. Mi-e greu si ma apasa fiecare poveste care, la un jurnal in prime time, induioseaza si face audienta si daca se face un pic de presiune, se mai si pune o ancheta. Si apoi, la moment dat, se opreste totul.
Copiii nu au nici o vina. Imi amintesc de un copil care a intrebat-o pe mama lui de ce l-a adus pe lume? Ca lui nu-i place lumea asta si ca pe el nu l-a intrebat nimeni daca vrea sau nu sa se nasca. Si era un copil intr o familie oarecare. Copilul, insa, era mai special. Asa e si adult, extrem de responsabil, pina la enervare, cu o minte ascutita diseca totul si cauta solutii si acolo unde nu sint.
Copiii sint singura noastra avere. Singura. Cineva spunea ca faci copii din egoism, sa ai un motiv care sa te faca sa deschizi ochii dimineata. Care sa te motiveze cind nu mai poti, ca sa ai un rost. Lor, copiilor fara vina, care cresc in case de copii, unele mai reci, altele mai de treaba, si acolo e vorba de oameni care isi pun tot sufletul pentru ei, copii nimanui, ori ramin cu inimile impietrite si pentru ei sint doar niste balast care le pune salariul pe card, lor copiilor, cine le spune pentru ce au venit ei pe lume? Lor cine le spune ca o sa fie bine, ca indiferent cum va fi “eu sint cu tine si o sa fie bine”?
Peste tot e vorba de oameni- oameni care ii aduc pe lume si ii lasa in voia sortii, oameni care se lupta sa ii aduca la liman, sa-I faca oameni mari si responsabili, oameni care nu au liniste pina nu pun lucrurile in ordine si e vorba de oameni carora nu le pasa, care nu mai vad copii ci obiecte de inventar. Lumea e ca un loc de joaca pentru omenire. Unii avem locuri bune, frumoase, curate, altii sint vitregiti si nu si gasesc un petec de loc. Cit de greu e sa ii faci loc linga tine unui copil?
Stiti cit de greu e sa te uiti in ochii unui copil abandonat care te intreaba “ de ce m-o fi lasat acolo?” si sa incerci sa -i gasesti mamei circumstante atenunate, desi nu stii nimic, doar pentru ca in inima copilului nu trebuie sadita ura? Durerea lui, ca a fost lasat, e si asa uriasa. Unii reusesc sa treaca peste trauma asta, alti nu. Ati observat ca ei isi cauta mama? Pe ea vor sa o intilneasca si vor sa intrebe de ce? Vor sa inteleaga… Am prietene care au adoptat copii mari, 3 ani, 5 ani, copii care in mod normal nu prea mai aveau sanse sa fie adoptati. Ma uit la ei si la familiile lor si incep sa semene cu parintii lor adoptivi, atit de profunda e legatura dintre ei.
Copii nimanui. Copii aruncati. Copii parasiti. Ce e de facut? E un razboi cu educatia, cu lipsa de informare, cu lipsa de implicare chiar a legiuitorului, desi, cind e vorba de mama si copii, e teribil de greu. Si totusi …Am in minte un proces de anvergura, campanii pe termen indelungat si care sa poata sa fie eficiente, cu drumuri in toata tara, cu personal medical si psihologi care sa vorbeasca cu oamenii despre suferintele unui copil parasit, despre cat de cumplit e sa aduci pe lume un copil nedorit si eventual bolnav si pe care si sa -l arunci in carca statului, cu medici care sa le spuna despre toate metodele contraceptive, explicate pe limba fiecaruia, metode care sa previna abandonul si suferinta.
Nuami Dinescu, actor
Privirea copiilor cuprinde lumea iar zambetul lor, o salveaza. Cred cu tarie intr-o lume in care zambetul copiilor sa fie prioritatea noastra, a adultilor ce poate uneori, printr-un sistem rigid de valori si educational, am zambit mai putin in copilarie. Cred ca tarie in sansele tuturor copiilor si sunt convinsa ca fiecare isi are steaua sa pe care o descopera mai devreme sau mai tarziu. Cred cu tarie in drepturile omului, reactionez la discriminare si sprijin integrarea si incluziunea copiilor, tipici sau cu nevoi speciale. Cred cu tarie in dragoste si bunatate ca pricipii calauzitoare in viata caci fara ele nu putem observa frumosul din jurul nostru, oamenii, frunzele, vantul Cred cu tarie in copilarie si in mentinerea vie a acesteia , ca sursa de energie si propulsor catre un drum curat si frumos . Cred in iertare, toleranta si prietenie, ca sprijin si suport in depasirea obstacolelor vietii Cred in unicitatea omului si in existenta lui alb si negru Nu cred in orgolii, in rautate, in ura, nu cred in intoleranta, in excludere, in stigmatizare, in etichete, nu cred in fatarnicie , in minciuna si dispret. Toate acestea sunt principiile pe care, alaturi de colegii mei , membrii ai echipei CONIL, incercam sa le insuflam copiilor care ne trec pragul si celor cu care intram in contact in cadrul diverselor noastre evenimente organizate pentru si cu copiii. Pentru ca lumea noastra, depinde de ei !
Adela Hanafi, presedinte Asociatia Conil
