Competențele profesionale care compun profilul profesional al Asistentului Social
1. Capacitatea de a asculta și de a înțelege semnificațiile pe care oamenii le atribuie lucrurilor, persoanelor și situațiilor pe care le trăiesc este esențială în activitatea asistenților sociali.
Înțelesul nu este un atribut intrinsec al obiectelor sau al situațiilor, ci rezultatul unui proces de interpretare individuală. Acțiunile noastre sunt ghidate de semnificațiile pe care le atribuim lumii din jur. Fiecare persoană poate atribui sensuri diferite aceleași experiențe sau realități. Aceste înțelesuri nu sunt statice și pot evolua pe măsură ce interacționăm cu ceilalți, în funcție de contextul social.
Conceptul de interacționism simbolic, dezvoltat de Herbert Blumer, subliniază importanța acestor procese de interpretare:
„Oamenii acționează asupra lucrurilor pe baza înțelesurilor pe care le au aceste lucruri pentru ei.”
„Înțelesul lucrurilor este derivat; el «se naște» în urma interacțiunilor sociale pe care o persoană le are cu ceilalți.”
„Aceste înțelesuri sunt manipulate sau modificate printr-un proces de interpretare.”
Astfel, asistenții sociali nu sunt simpli receptori ai poveștilor sau situațiilor cu care se confruntă oamenii. Ei sunt participanți activi în procesul de descoperire a semnificațiilor personale și în facilitarea unui dialog care ajută persoanele să înțeleagă și să modifice aceste semnificații. Prin acest proces, asistenții sociali sprijină oamenii să transforme modul în care percep și gestionează dificultățile cu care se confruntă, facilitând astfel schimbări pozitive în viața acestora.
2. capacitatea de a te conecta la emoțiile celuilalt și de a utiliza adecvat propriile emoții în actul profesional;
Definiția clasică a empatiei sugerează că aceasta presupune punerea în locul altei persoane, încercând să simțim și să înțelegem emoțiile, gândurile, acțiunile și motivele acesteia. Totuși, având în vedere diversitatea contextelor de viață și experiențelor umane, acest demers poate fi nerealist și limitat.
Dintr-o perspectivă contemporană, empatia este înțeleasă ca abilitatea de a identifica și recunoaște emoțiile pe care le trăiește o altă persoană. Este vorba despre capacitatea de a rezona cu experiența celuilalt, de a înțelege ce simte și de a răspunde adecvat la aceste emoții. În plus, empatia presupune gestionarea propriilor emoții pentru a putea crea o conexiune autentică și eficientă în relația profesională, fără a lăsa ca sentimentele proprii să influențeze negativ procesul de sprijin și intervenție.
3. capacitatea de a reflecta asupra propriei persoane și asupra propriilor acțiuni;
Reflecția este procesul prin care ne acordăm timp și atenție pentru a analiza și evalua propriile gânduri, comportamente și valori. Este capacitatea de a dialoga cu tine însuți, examinând cu un spirit critic teoriile și valorile care ghidează acțiunile cotidiene, printr-o practică deliberată de autoanaliză. Un motiv esențial pentru practica reflexivă este că experiența, deși valoroasă, nu garantează învățarea; este nevoie de o reflecție activă asupra acestei experiențe pentru a încuraja dezvoltarea personală și profesională.
O persoană care adoptă practica reflexivă nu doar că privește retrospectiv asupra acțiunilor și evenimentelor trecute, dar se angajează într-o analiză conștientă a emoțiilor, experiențelor, comportamentelor și reacțiilor proprii. Astfel, informațiile dobândite sunt integrate într-o bază de cunoștințe în continuă expansiune, contribuind la aprofundarea înțelegerii și îmbunătățirea continuă a practicii profesionale.
4. capacitatea de a identifica/mobiliza rapid resursele necesare și a le utiliza într-un mod care să creeze impact maxim;
Această competență se concentrează pe dobândirea și utilizarea resurselor necesare într-un interval de timp eficient și într-un mod cost-eficient. Mobilizarea resurselor presupune nu doar obținerea acestora la momentul potrivit, ci și utilizarea lor corectă, astfel încât să genereze cel mai mare impact posibil. Este vorba despre identificarea rapidă a resurselor adecvate și despre asigurarea că acestea sunt utilizate în mod optim pentru a satisface nevoile celor care beneficiază de serviciile oferite.
Printre elementele fundamentale ale acestei competențe se numără: identificarea, înregistrarea și arhivarea resurselor disponibile, cunoașterea modalităților de accesare și mobilizare a acestora, alinierea nevoilor persoanelor cu resursele existente și corelarea resurselor cu valorile și etica profesiei sociale.
5. capacitatea de adaptare rapidă la situații noi și de a crea un răspuns adecvat;
Adaptabilitatea este o competență esențială care reflectă capacitatea unei persoane de a răspunde eficient la schimbări rapide și imprevizibile. A fi adaptabil înseamnă a fi deschis să înveți lucruri noi, să îți modifici abordările în funcție de circumstanțele emergente și să poți naviga cu succes prin tranzițiile și provocările pe care viața le aduce. Această abilitate necesită nu doar flexibilitate mentală, ci și o abordare proactivă a învățării și ajustării strategiei.
Adaptabilitatea se manifestă în diverse forme și implică un set complex de abilități, printre care:
-
-
Colectarea și analiza datelor pentru a reorienta resursele: Este esențial să poți identifica rapid informațiile relevante din situațiile noi și să le folosești pentru a adapta resursele disponibile în mod eficient. Acest proces presupune un nivel ridicat de conștientizare și o evaluare continuă a contextului.
-
Analiza consecințelor și luarea deciziilor: Capacitatea de a evalua rapid consecințele acțiunilor într-un context schimbător și de a lua decizii clare este un element cheie al adaptabilității. Aici, nu doar cunoașterea teoriei este importantă, ci și abilitatea de a implementa decizii într-un mod care răspunde la nevoile actuale ale celor implicați.
-
Reajustarea obiectivelor și crearea de strategii inovative: Atunci când lucrurile nu merg conform planului, un profesionist adaptabil nu se oprește, ci se adaptează. Aceasta presupune flexibilitatea de a ajusta obiectivele inițiale și de a crea soluții inovatoare pentru a depăși obstacolele. Aceste soluții trebuie să fie atât strategice, cât și creative, apelând la gândirea critică pentru a răspunde noilor provocări.
-
Acceptarea schimbării și respectarea ritmului oamenilor în procesul de transformare: Schimbarea poate fi un proces dificil, iar adaptabilitatea înseamnă nu doar a te schimba tu, ci și a înțelege că fiecare persoană are propriul ritm de adaptare. A fi capabil să susții oamenii în acest proces de schimbare, respectând ritmul lor și oferindu-le suportul necesar, este o componentă esențială a acestei competențe.
-
În practică, această competență le permite celor care primesc suport să înțeleagă că nu întotdeauna planurile stabilite inițial vor putea fi urmate așa cum au fost gândite. Este important să nu considere acest lucru ca pe un eșec, ci ca pe un proces de creștere și dezvoltare care urmează schimbările din fiecare moment. Această abordare contribuie la dezvoltarea unei atitudini pozitive față de schimbare, încurajându-i să își îmbunătățească propria capacitate de adaptare în fața dificultăților, ceea ce îi ajută să devină mai rezilienți și mai pregătiți pentru provocările viitoare.
6. capacitatea de a gestiona pozitiv conflictele;
Această competență presupune abilitatea de a înțelege și de a aborda conflictele într-un mod constructiv, cu scopul de a ajunge la soluții care sunt benefice pentru toate părțile implicate. Gestionarea pozitivă a conflictelor implică nu doar recunoașterea diferențelor de opinie și interes, dar și capacitatea de a asculta activ și de a înțelege punctele de vedere ale celorlalți, în contextul lor.
Un aspect esențial al acestei competențe este înțelegerea semnificațiilor pe care le atribuie fiecare persoană conflictului. Fiecare individ poate percepe o situație conflictuală diferit, în funcție de experiențele anterioare, de valorile proprii și de contextul în care se află. De aceea, este important ca, atunci când gestionăm un conflict, să nu ne concentrăm doar pe ceea ce se spune, ci și pe înțelegerea intențiilor și emoțiilor din spatele acestor afirmații.
7. capacitatea de a recunoaște și a gestiona pozitiv contradicțiile;
Contradicțiile în practica asistenței sociale apar atunci când valorile, rolurile sau așteptările profesionale se află într-o relație tensionată sau contradictorie. Asistentul social poate întâmpina situații în care valorile fundamentale ale profesiei, precum respectul pentru autonomia individului și responsabilitatea pentru protecția acestuia, se află în contradicție. De exemplu, un asistent social poate fi pus în fața unei decizii în care trebuie să echilibreze dreptul unei persoane de a lua decizii pentru sine cu nevoia de a interveni pentru a proteja acea persoană de o alegere care ar putea fi dăunătoare.
Contradicțiile pot apărea și în contextul rolurilor multiple pe care le poate juca un asistent social, cum ar fi când trebuie să îndeplinească atât rolul de susținător al unei persoane, cât și rolul de reprezentant al unei instituții. Aceste contradicții între ceea ce se așteaptă de la asistentul social și valorile profesionale sau ale instituției pot crea tensiuni în procesul decizional.
Recunoașterea contradicțiilor presupune identificarea clară a acestor discrepanțe între valorile profesionale, rolurile asumate și nevoile celor cu care se lucrează. Asistentul social trebuie să fie conștient de aceste contradicții și să le analizeze într-un mod care le permite gestionarea eficientă.
Gestionarea pozitivă a contradicțiilor înseamnă abordarea acestora într-un mod constructiv, fără a le ignora sau a le minimiza impactul. Acest proces presupune:
a. Reflecția asupra contradicțiilor – Odată identificate, contradicțiile trebuie să fie analizate în mod obiectiv, fără a le considera drept eșecuri ale practicii profesionale. Reflectarea asupra lor ajută la clarificarea modului în care acestea pot fi gestionate într-un mod echilibrat și etic.
b. Înțelegerea contextului – Fiecare contradicție are un context specific, iar abordarea acesteia necesită o înțelegere profundă a circumstanțelor. Asistentul social trebuie să fie capabil să aprecieze nuanțele situației și să găsească o soluție care să fie în acord cu valorile fundamentale ale profesiei.
c. Găsirea echilibrului – Gestionarea contradicțiilor presupune adesea găsirea unui punct de echilibru între diferite cerințe și așteptări. Aceasta implică capacitatea de a lua decizii informate și justificate, care să rezolve contradicțiile fără a compromite principiile profesionale.
Contradicțiile nu trebuie privite ca o problemă negativă, ci ca o parte inevitabilă a practicii profesionale, care poate stimula reflecția și dezvoltarea continuă a asistentului social. Managementul acestora contribuie la îmbunătățirea competenței profesionale și la menținerea integrității valorilor etice ale profesiei.
8. capacitatea de a lua decizii pe baza datelor obținute și de a argumenta deciziile;
Luarea deciziilor este un proces fundamental în practica asistentului social, dar este adesea complex și provocator. Asistenții sociali sunt adesea nevoiți să facă alegeri importante, având în vedere că fiecare decizie are un impact semnificativ asupra persoanelor sprijinite și asupra comunității în general. Totuși, este esențial de înțeles că deciziile nu sunt niciodată simple și implică mai multe nivele de analiză și responsabilitate.
Una dintre dificultățile majore în luarea deciziilor este legată de diversitatea opiniilor și așteptărilor celor implicați. Ce este „cel mai bine” nu este întotdeauna evident, iar conceptul de „bine” poate fi definit în mod diferit de fiecare persoană în parte. De exemplu, în situațiile complexe, ceea ce ar putea fi considerat benefic pentru o persoană ar putea să nu fie la fel de valabil pentru altcineva, chiar dacă amândoi se află într-o situație similară. Astfel, diversitatea perspectivelor face ca procesul decizional să fie mai nuanțat și mai dificil.
Un alt aspect crucial este diferențierea între argumentare și justificare. Deși adesea folosite interschimbabil, cele două concepte au semnificații distincte în contextul profesional. Argumentarea presupune utilizarea unui raționament logic și a unor dovezi clare pentru a susține o decizie, în timp ce justificarea este mai mult un proces de explicare a alegerii făcute, adesea cu scopul de a răspunde unui apel la responsabilitate sau pentru a convinge pe alții de corectitudinea acelei decizii. Argumentarea presupune transparență și claritate, bazându-se pe date concrete și obiective, în timp ce justificarea poate fi influențată de interpretări mai subiective ale situației.
În practică, datele care stau la baza deciziei sunt adesea mixte, incluzând atât date obiective, cum ar fi informațiile administrative sau rapoartele instituționale, cât și date subiective, care pot proveni din experiențele și perspectivele persoanelor implicate. Uneori, aceste date sunt contradictorii sau greu de armonizat. De exemplu, un asistent social poate avea acces la rapoarte medicale care sugerează o anumită abordare, dar și la păreri și sentimente exprimate de o persoană despre ce ar dori pentru propria viață, care pot să nu fie congruente cu recomandările instituționale. În acest context, armonizarea datelor obiective și subiective este o provocare continuă, iar asistentul social trebuie să își construiască decizia pe baza unei analize complexe a tuturor informațiilor disponibile.
Argumentarea deciziilor presupune ca asistentul social să explice clar raționamentele din spatele alegerilor sale. Acesta trebuie să aibă capacitatea de a prezenta argumente logice, bazate pe date relevante, pentru a susține deciziile, asigurându-se că există un fundament solid pe care să se sprijine deciziile luate. Argumentarea ar trebui să fie un proces transparent, în care asistentul social arată cum și de ce anumite informații au fost prioritizate și cum acestea influențează soluțiile propuse.
Capacitatea de a lua decizii informate este esențială pentru asistentul social, iar aceasta necesită o bună înțelegere a datelor disponibile, a diversității perspectivei celor implicați și a impactului potențial al deciziilor. Argumentarea deciziilor, mai mult decât o simplă justificare, înseamnă a oferi o bază solidă de raționament care să fie în acord cu valorile profesionale și să răspundă nevoilor celor sprijiniți.
9. capacitatea de a utiliza gândirea critică;
Gândirea critică reprezintă un proces mental structurat și bine fundamentat, care permite evaluarea, analiza și rafinarea informațiilor într-un mod clar și obiectiv. Ea presupune mai multe abilități cognitive care, atunci când sunt aplicate corect, permit individului să gândească independent, să ia decizii bine informate și să rezolve probleme complexe. Mai concret, gândirea critică include următoarele componente esențiale:
a. Identificarea, înțelegerea și realizarea conexiunii logice între idei și argumente proprii – Gândirea critică presupune capacitatea de a recunoaște și analiza relațiile dintre diferitele idei și argumente. Aceasta înseamnă să poți urmări o linie logică clară între premisele pe care le ai și concluziile la care ajungi, evaluând corectitudinea și coerența argumentelor proprii.
b. Detectarea erorilor de raționament în argumente și prezentări – O componentă esențială a gândirii critice este abilitatea de a detecta greșelile de raționament, de a identifica lacunele, contradicțiile sau generalizările eronate dintr-un argument. Acest lucru presupune nu doar înțelegerea unui raționament, dar și capacitatea de a-l evalua din perspectiva validității sale logice.
c. Rezolvarea problemelor cu grad ridicat de dificultate – Gândirea critică este esențială atunci când trebuie să abordăm situații complexe sau ambigue. Aceasta implică analizarea detaliată a problemei, identificarea variabilelor relevante și explorarea diferitelor opțiuni pentru găsirea unei soluții eficiente.
d. Identificarea contextului și a implicațiilor unui argument sau ale unei idei – O parte importantă a gândirii critice este înțelegerea contextului în care un argument sau o idee este exprimată. Aceasta include analizarea implicațiilor acestora, a efectelor potențiale pe termen scurt și lung, dar și a relevanței acestora în cadrul unui anumit subiect sau domeniu de discuție.
e. Construirea unor argumente și a unor idei noi pe baza celor deja acumulate – Gândirea critică nu se limitează doar la evaluarea ideilor existente, ci și la capacitatea de a construi argumente și idei inovative. Aceasta presupune utilizarea cunoștințelor și informațiilor deja acumulate pentru a formula perspective noi, soluții originale și argumente solide.
f. Realizarea distincției dintre fapte, opinii și judecăți de valoare – Un aspect fundamental al gândirii critice este capacitatea de a face distincția clară între fapte, care sunt obiective și susținute de dovezi, opinii, care sunt subiective și reflectă puncte de vedere personale, și judecăți de valoare, care se bazează pe evaluări subiective și etice. Această distincție ajută la clarificarea discuțiilor și la evitarea confuziilor între ceea ce este verificabil și ceea ce este interpretabil.
Gândirea critică este o abilitate cognitivă esențială pentru a naviga complexitatea vieții cotidiene, fiind fundamentul unui proces decizional bine fundamentat și al unei analize profunde a informațiilor și situațiilor.
10. capacitatea de a-și coordona activitatea în echipa de lucru;
Integrarea diferitelor perspective profesionale în decizie presupune colaborarea eficientă între profesioniști din diverse domenii, având ca scop crearea unei sinergii care să asigure cele mai bune soluții pentru persoanele sprijinite. Acest proces implică crearea de interdependențe între membri echipei, coordonarea activităților și împărțirea clară a responsabilităților pe baza expertizei fiecăruia. Colaborarea eficientă începe prin conștientizarea propriilor contribuții și competențe ca asistent social, dar și prin înțelegerea modului în care acestea se integrează în cadrul organizației în care se activează.
Pentru a coordona activitatea într-o echipă interdisciplinară, este esențial să se aplice câteva principii fundamentale:
a. Conștiința propriei identități profesionale – Asistenții sociali trebuie să fie conștienți de propria lor identitate profesională, în special atunci când fac parte dintr-o echipă interdisciplinară. Acest lucru presupune capacitatea de a negocia și adapta rolul în funcție de contextul echipei, având în vedere că uneori nu este posibil să se beneficieze de suportul altor membri ai profesiei. Conștientizarea propriei contribuții în echipă este esențială pentru menținerea unui rol activ și constructiv.
b. Clarificarea rolului – Claritatea rolului este crucială într-o echipă interdisciplinară, mai ales atunci când sarcinile nu sunt delegate în mod specific unui anumit membru al echipei. Aceasta se întâmplă, de exemplu, atunci când există mai mulți profesioniști calificați pentru a îndeplini sarcini similare, iar aceste sarcini sunt împărțite într-un mod nespecific. Lipsa clarității rolului poate conduce la confuzie, dar și la scăderea respectului de sine și a respectului profesional. Este important ca fiecare membru al echipei să știe exact care sunt responsabilitățile sale, ceea ce contribuie la o atmosferă de respect și eficiență.
c. Concilierea diferențelor – În orice echipă interdisciplinară, pot apărea diferențe de opinie, abordare și metodologie între profesioniști. Abilități esențiale pentru concilierea acestor diferențe sunt rezolvarea conflictelor și crearea și menținerea relațiilor interpersonale eficiente. Aceste abilități permit echipei să își gestioneze conflictele într-un mod constructiv, să evite escaladarea acestora și să asigure o colaborare armonioasă, în ciuda diversității de perspective și abordări profesionale. Concilierea diferențelor nu înseamnă uniformizare, ci mai degrabă recunoașterea și valorificarea diversității de competențe pentru a atinge obiective comune.
Integrarea diferitelor perspective profesionale într-o echipă interdisciplinară presupune nu doar distribuirea responsabilităților pe baza expertizei, ci și conștientizarea și respectarea rolurilor, stabilirea unor relații de încredere și reconcilierea diferențelor pentru o colaborare eficientă.
11. capacitatea de a te conecta și a te distanța, în același timp, în actul profesional;
Capacitatea de a te conecta și a te distanța, în același timp, în actul profesional presupune abilitatea de a fi prezent emoțional și de a înțelege realitatea semnificațiilor pe care persoana le atribuie experiențelor sale, în timp ce menții o distanțare profesională esențială pentru a lua decizii obiective și pentru a proteja propria bunăstare emoțională.
Acest pachet de competențe include două dimensiuni esențiale:
a. Conectarea la realitatea semnificațiilor persoanei – Aceasta presupune înțelegerea profundă a trăirilor, emoțiilor și contextului în care se află persoana sprijinită. Asistentul social trebuie să poată înțelege și să răspundă la aceste semnificații cu compasiune, recunoscând suferințele și nevoile persoanei. Conectarea nu se limitează doar la o înțelegere rațională, ci și la o acțiune bazată pe compasiune care arată susținere și validare.
b. Distanțarea profesională – În același timp, asistentul social trebuie să păstreze o distanțare emoțională adecvată, pentru a nu fi copleșit de trăirile persoanei și pentru a evita ca acestea să afecteze procesul decizional. Distanțarea nu înseamnă o lipsă de compasiune, ci capacitatea de a răspunde într-un mod echilibrat și rațional, protejându-se pe sine de posibilele efecte negative ale implicării emoționale excesive. Astfel, asistentul social rămâne concentrat pe sprijinul eficient oferit, fără a se lăsa absorbit de emoțiile intense ale persoanei.
Această competență este esențială pentru menținerea unei relații profesionale sănătoase și eficiente, în care compasiunea față de persoană este echilibrată cu necesitatea de a menține obiectivitatea și profesionalismul. Prin urmare, asistentul social poate să ofere sprijinul necesar fără a-și pune în pericol propria sănătate emoțională, fiind capabil să ia decizii clare și echilibrate pentru a ajuta persoana sprijinită.
12. capacitatea de a separa persoana de problemele cu care se confruntă;
Capacitatea de a separa persoana de problemele cu care se confruntă presupune abilitatea asistentului social de a distinge între identitatea și valoarea unei persoane și dificultățile sau comportamentele cu care aceasta se confruntă. Este esențial să recunoaștem că nu persoana este problema, ci problema este problema. Această abordare ajută la menținerea respectului față de demnitatea fiecărei persoane, indiferent de circumstanțele dificile în care se află.
Această competență implică două aspecte fundamentale:
Distanțarea între persoană și comportament – Asistentul social trebuie să fie capabil să abordeze comportamentele sau problemele specifice ale unei persoane fără a le lega direct de identitatea acesteia. De exemplu, dacă o persoană prezintă un comportament agresiv, asistentul social trebuie să înțeleagă că acest comportament este un răspuns la o problemă sau o dificultate și nu o caracteristică definitorie a persoanei. Astfel, abordarea se va concentra pe rezolvarea problemei, nu pe judecarea persoanei.
Menținerea unui respect constant față de persoană – Chiar și în situațiile în care comportamentele unei persoane pot fi greu de gestionat, asistentul social trebuie să mențină un respect constant față de valoarea intrinsecă a acelei persoane. Fiecare individ merită respect și demnitate, indiferent de greutățile cu care se confruntă. Prin această separare, asistentul social poate interveni într-un mod constructiv și empatic, fără a stima sau a eticheta persoana în funcție de comportamentele sale temporare.
Această capacitate este crucială pentru a putea lucra eficient în situații complexe și delicate, având în vedere că persoanele care accesează serviciile sociale sunt adesea afectate de condiții dificile, dar acest lucru nu trebuie să le definească în totalitate. Prin urmare, asistentul social poate interveni într-un mod care ajută persoana să depășească dificultățile, fără a se simți judecată sau etichetată.
13. capacitatea de a aplica prevederile juridice la cazuri specifice și contexte diferite;
Capacitatea de a aplica prevederile juridice la cazuri specifice și contexte diferite se referă la abilitatea asistentului social de a înțelege și de a interpreta legea în mod flexibil, astfel încât să poată aplica prevederile legale în situații concrete. Nu este suficient ca asistentul social să memoreze legislația; este esențial să poată analiza și corela aceste prevederi cu condițiile de viață ale persoanelor pe care le sprijină, ținând cont de contextul și specificitatea fiecărui caz.
Această competență presupune:
a. Înțelegerea legislației – Asistentul social trebuie să aibă o cunoaștere clară a cadrelor juridice relevante pentru activitatea sa, dar nu se așteaptă ca acesta să cunoască legislația în detaliu pe de rost. Mai degrabă, competența se referă la capacitatea de a înțelege principiile și scopurile legii, pentru a putea aplica corect prevederile legale.
b. Interprețarea legii în contextul real al fiecărui caz – Asistentul social trebuie să fie capabil să aplice legea nu într-un mod rigid, ci având în vedere realitatea socială a persoanei sau a grupului cu care lucrează. Aceasta înseamnă să ia în considerare contextul social, economic și cultural al individului sau comunității, precum și orice factori specifici situației.
c. Corelarea legii cu nevoile și condițiile de viață ale persoanei – Aplicarea legislației nu înseamnă doar a respecta cerințele legale, ci și a adapta aceste cerințe la nevoile și realitățile individuale. Asistentul social va trebui să identifice moduri prin care prevederile legale pot sprijini efectiv persoanele, fără a le pune într-o situație de dificultate suplimentară din cauza unei aplicări rigide sau nepotrivite a legii.
Prin această abordare, asistentul social poate contribui nu doar la respectarea legii, dar și la promovarea drepturilor și bunăstării persoanelor din perspectiva unui cadru legal adaptat realităților lor.
14. capacitatea de a utiliza adecvat umorul și de a utiliza constant creativitate;
Capacitatea de a utiliza adecvat umorul și de a aplica constant creativitate este o competență esențială în practica asistenței sociale, care presupune atât utilizarea umorului în mod sensibil și potrivit, cât și aplicarea continuă a creativității pentru a găsi soluții inovatoare la problemele complexe cu care se confruntă persoanele sprijinite.
Această competență implică:
a. Utilizarea umorului ca instrument de gestionare a emoțiilor și problemelor dificile – Umorul poate juca un rol important în relaxarea atmosferei, în reducerea tensiunii și în îmbunătățirea relațiilor interpersonale. Totuși, utilizarea umorului trebuie să fie adecvată și respectuoasă, având în vedere contextul și sensibilitățile persoanelor implicate. Asistentul social trebuie să știe când și cum să introducă umorul pentru a ajuta la gestionarea situațiilor stresante sau pentru a facilita deschiderea în discuțiile dificile, fără a minimaliza sau ridiculiza problemele celor sprijiniți.
b. Corelarea umorului cu creativitatea în găsirea soluțiilor – Creativitatea este esențială pentru a răspunde în mod eficient nevoilor diverse ale persoanelor sprijinite, iar umorul poate fi un element ce stimulează gândirea creativă. Găsirea unor soluții inovative poate presupune abordarea unor situații dificile din perspective neobișnuite, iar umorul poate ajuta la spargerea tiparelor de gândire rigide și poate deschide noi oportunități pentru explorarea posibilităților.
c. Promovarea unei atitudini pozitive și a unei atmosfere de susținere – Utilizarea creativității și a umorului în practică are și un impact semnificativ asupra creării unei atmosfere de susținere și încurajare. Aceasta ajută la reducerea sentimentului de stagnare sau de descurajare și la menținerea unei perspective pozitive asupra procesului de schimbare și de adaptare.
Abilitatea de a integra umorul și creativitatea într-o manieră adecvată nu doar că ajută la depășirea dificultăților cotidiene ale profesiei, dar și facilitează construirea unor relații mai puternice, mai deschise și mai eficace în sprijinul celor aflați în nevoie.
15. capacitatea de ancorare profesională în cât mai multe domenii profesionale;
Capacitatea de ancorare profesională în cât mai multe domenii profesionale reprezintă abilitatea asistentului social de a integra cunoștințe și abordări din diverse domenii pentru a înțelege și a răspunde nevoilor complexe ale persoanelor sprijinite. Această competență presupune un fundament de cunoștințe interdisciplinare și o flexibilitate profesională care permite asistentului social să aplice instrumente și tehnici variate, în funcție de contextul și circumstanțele specifice fiecărei situații.
Aceasta include:
a. Integrarea cunoștințelor din multiple domenii – Asistentul social trebuie să aibă o viziune globală și să fie capabil să conecteze informațiile din diverse arii profesionale, precum psihologia, sociologia, dreptul, educația, economia și sănătatea, pentru a putea analiza mai bine nevoile și a oferi soluții eficiente. De exemplu, în cazul unei persoane care se confruntă cu dificultăți financiare, asistentul social poate integra cunoștințe economice pentru a evalua opțiunile disponibile și poate utiliza abilități psihologice pentru a sprijini individul în procesul de adaptare.
b. Aplicarea unei abordări holistice – Având acces la diverse domenii de expertiză, asistentul social poate adopta o abordare holistică care să țină cont de toate aspectele vieții unei persoane, inclusiv problemele emoționale, sociale, legale sau financiare. Această abilitate de a completa lacunele de cunoștințe între domenii diferite îi permite să aplice strategii mai complexe și mai bine fundamentate în intervențiile sale.
c. Colaborarea interdisciplinară – Asistentul social trebuie să colaboreze eficient cu profesioniști din diferite domenii pentru a crea soluții integrate. Cunoștințele din domenii variate ajută asistentul social să contribuie activ la echipele interdisciplinare, să aducă perspectivele sale și să înțeleagă mai bine contribuțiile altor profesioniști în rezolvarea problemelor complexe.
d. Flexibilitate în aplicarea competențelor – În contextul schimbărilor rapide și al diversității situațiilor, asistentul social trebuie să fie capabil să își ajusteze continuu strategiile profesionale și să aplice metode din domenii diferite în funcție de evoluția nevoilor persoanelor sprijinite.
Ancorarea profesională în diverse domenii nu doar că permite o înțelegere mai profundă și complexă a realităților cu care se confruntă persoanele aflate în dificultate, dar și facilitează găsirea celor mai eficiente soluții pentru intervențiile sociale.
Acest profil este dezvoltat în cadrul proiectului finanțat de către ASproAS pentru dezvoltarea profesiei de asistent social în România.
Coordonator proiect: Ana Rădulescu