Investigația va stabili responsabilitățile și, dacă este cazul, vinovățiile. Rolul nostru este să ne întrebăm ce învățăm din această situație pentru viitorul protecției persoanelor aflate în situații de vulnerabilitate.
Ne punem întrebările potrivite?
Cazul de la Bihor nu a împărțit doar opiniile. A deschis una dintre cele mai importante dezbateri de politică socială din ultimii ani.
În jurul acestui caz s-au conturat perspective diferite, fiecare exprimând preocupări importante. Pe de o parte, există nevoia firească de respectare a legii, de protejare a persoanelor aflate în situații de vulnerabilitate și de menținere a standardelor de calitate în serviciile sociale. Pe de altă parte, cazul ridică întrebări despre modul în care răspundem persoanelor pentru care sistemul nu are întotdeauna soluții și despre locul pe care solidaritatea comunitară îl poate avea într-o societate aflată în schimbare.
Cred că această dezbatere merită purtată dincolo de emoția unui caz concret și dincolo de polarizare.
În ultimele luni vorbim aproape exclusiv despre austeritate, echilibre bugetare și reducerea cheltuielilor publice. Vorbim însă mult mai puțin despre efectele pe care aceste politici le pot avea asupra oamenilor și asupra capacității sistemului de protecție socială de a răspunde unor nevoi aflate în creștere. În perioade de constrângeri bugetare, nevoile sociale nu dispar. De cele mai multe ori, ele devin mai numeroase și mai complexe, în timp ce serviciile sociale sunt chemate să răspundă acestor provocări cu resurse financiare și umane tot mai limitate. Tocmai această tensiune dintre creșterea nevoilor și capacitatea de răspuns a sistemului ar trebui să se afle în centrul dezbaterii despre viitorul protecției sociale.
România traversează deja transformări profunde: îmbătrânirea populației, niveluri ridicate de sărăcie și excluziune socială, deficit de personal și presiuni bugetare. În astfel de contexte, comunitățile dezvoltă adesea propriile forme de întrajutorare. Literatura de specialitate descrie aceste inițiative prin concepte precum filantropie comunitară, ajutor mutual, îngrijire informală organizată și solidaritate comunitară. De-a lungul istoriei, acestea au reprezentat răspunsuri firești la nevoi pe care sistemele publice nu reușeau încă să le acopere.
Evoluția asistenței sociale a însemnat însă profesionalizare, standarde de calitate, drepturi garantate și responsabilitate publică. Aceste principii nu pot fi puse în discuție și trebuie să rămână fundamentul oricărei intervenții.
În același timp, realitatea socială ne obligă să ne punem o nouă întrebare: cum poate statul să cunoască și să monitorizeze, într-o manieră proporțională și cu respectarea drepturilor fundamentale, formele de întrajutorare care există deja în comunități? Unele sunt cunoscute, altele mai puțin vizibile. Însă simpla cunoaștere a existenței lor nu înseamnă că autoritățile dispun și de instrumentele necesare pentru a evalua dacă persoanele aflate în situații de vulnerabilitate beneficiază de protecția și sprijinul de care au nevoie.
Un stat nu poate proteja ceea ce nu cunoaște.
Poate că provocarea următorilor ani nu este doar consolidarea controlului, ci construirea unui ecosistem de prevenție, capabil să identifice din timp riscurile, să dezvolte mecanisme de monitorizare adaptate, să creeze punți de dialog cu inițiativele comunitare și să intervină înainte ca vulnerabilitățile să se transforme în situații de criză.
Din perspectiva profesiei de asistent social și a politicilor sociale, poate că întrebarea cea mai importantă nu este doar ce s-a întâmplat la Bihor, ci ce învățăm din această situație pentru viitorul protecției sociale din România.
Pornind de la această reflecție, am formulat câteva întrebări care privesc nu doar prezentul, ci și următoarele decenii. Nu pentru a relativiza respectarea legii și nici pentru a diminua responsabilitatea statului, ci pentru a ne întreba dacă actualul cadru legislativ și instituțional este suficient de pregătit pentru provocările unei societăți aflate într-o continuă schimbare.
Poate că nu toate aceste întrebări au astăzi un răspuns. Dar cred că ele merită să facă parte dintr-o dezbatere profesională despre viitorul protecției sociale în România.
1. Cum răspundem persoanelor pentru care nu există servicii adecvate?
Ce soluții există pentru persoanele vârstnice fără familie, persoanele fără adăpost, persoanele externate din spitale fără posibilitatea reintegrării sau persoanele care se confruntă cu vulnerabilități complexe, atunci când serviciile disponibile sunt insuficiente?
Cum ne asigurăm că nimeni nu rămâne fără sprijin, fără a renunța la standardele de calitate care protejează drepturile și demnitatea persoanei?
2. Cum influențează austeritatea și schimbările demografice viitorul protecției sociale?
Cum va răspunde sistemul unei populații în curs de îmbătrânire, unei creșteri a vulnerabilității sociale și unor perioade în care resursele financiare și umane sunt limitate?
Cum menținem echilibrul dintre sustenabilitatea sistemului și obligația de a asigura servicii accesibile, sigure și de calitate?
3. Unde se termină ajutorul comunitar și unde începe furnizarea unui serviciu social?
Există un moment în care solidaritatea comunitară, filantropia sau îngrijirea informală organizată dobândesc caracteristicile unui serviciu social?
Care sunt criteriile prin care această diferență poate fi stabilită, astfel încât să încurajăm implicarea comunității fără a compromite standardele profesionale și protecția persoanelor vulnerabile?
4. Cum răspundem formelor de întrajutorare care există deja în comunități?
Indiferent dacă sunt sau nu recunoscute oficial, astfel de forme există în numeroase comunități.
Cum poate statul să le cunoască, să le înțeleagă și să le monitorizeze, fără a descuraja inițiativele bazate pe solidaritate, dar asigurând, în același timp, respectarea drepturilor persoanelor aflate în situații de vulnerabilitate?
5. Putem construi mecanisme de monitorizare adaptate acestor forme comunitare?
Este posibilă dezvoltarea unui sistem care să permită verificarea condițiilor de trai, a respectării drepturilor și a nivelului de risc, fără ca orice formă de întrajutorare să fie automat asimilată unui serviciu social rezidențial?
Cum construim mecanisme de monitorizare care să protejeze persoanele vulnerabile, să consolideze încrederea publică și, în același timp, să nu descurajeze inițiativele comunitare responsabile?
6. Avem nevoie doar de două modele sau poate exista și o a treia cale?
Astăzi dezbaterea pare să oscileze între două extreme:
– servicii sociale licențiate;
– activități desfășurate în afara cadrului legal.
Există posibilitatea dezvoltării unui cadru distinct pentru anumite forme de sprijin comunitar, care să fie monitorizat și reglementat proporțional cu riscurile, fără a deveni o alternativă la standardele profesionale?
7. Ce înseamnă, în realitate, calitatea?
Licențierea reprezintă o condiție esențială pentru funcționarea serviciilor sociale.
Dar este ea suficientă pentru a garanta calitatea?
Experiența ultimilor ani arată că respectarea formală a standardelor nu exclude apariția unor situații grave.
Cum putem consolida cultura calității, monitorizarea continuă și responsabilitatea profesională, dincolo de conformitatea administrativă?
8. Cum protejăm furnizorii care respectă standardele?
Furnizorii acreditați investesc resurse importante pentru respectarea standardelor și pentru dezvoltarea unor servicii de calitate.
Cum putem încuraja inițiativele comunitare fără a crea concurență neloială și fără a transmite mesajul că respectarea standardelor este opțională?
9. Cum protejăm persoanele atunci când statul intervine?
Atunci când sunt identificate nereguli și se impun măsuri de control, cum ne asigurăm că fiecare persoană beneficiază de o evaluare individuală, continuitatea îngrijirii, un plan de tranziție și monitorizarea adaptării după relocare?
Cum facem ca aplicarea legii și protecția persoanei să devină obiective complementare, nu alternative?
10. Cum pregătim sistemul pentru următorii 20–30 de ani?
Este actuala arhitectură legislativă suficient de flexibilă și suficient de rezilientă pentru a răspunde provocărilor următoarelor decenii?
Sau este momentul să deschidem o dezbatere despre noi modele de organizare, noi instrumente de monitorizare și noi forme de colaborare între stat, profesioniști și comunități, păstrând permanent echilibrul dintre accesul la sprijin și garanțiile privind calitatea, siguranța și respectarea drepturilor omului?
Poate că, dincolo de toate întrebările de mai sus, rămâne una fundamentală.
Cum construim un ecosistem de prevenție care să permită statului să cunoască, să înțeleagă și să monitorizeze formele de întrajutorare care există deja în comunități?
Realitatea socială ne arată că astfel de inițiative există și vor continua să existe. Unele sunt cunoscute de comunități și chiar de autorități, altele rămân mai puțin vizibile. Există însă și situații în care existența lor este cunoscută, dar cadrul juridic actual nu oferă întotdeauna instrumente suficiente pentru ca autoritățile să poată evalua în mod proporțional condițiile în care trăiesc persoanele vulnerabile, respectarea drepturilor acestora sau apariția unor factori de risc, cu respectarea tuturor garanțiilor legale.
Poate că provocarea nu este doar aceea de a controla mai mult, ci de a construi un ecosistem de prevenție. Un sistem în care autoritățile, profesioniștii, comunitățile și organizațiile societății civile să poată identifica din timp situațiile de vulnerabilitate, să înțeleagă realitățile din teren și să intervină înainte ca acestea să se transforme în situații de criză.
Un astfel de ecosistem ar presupune mecanisme de monitorizare adaptate nivelului de risc, proceduri clare de evaluare, posibilitatea dialogului cu inițiativele comunitare, sprijin pentru conformare atunci când acest lucru este posibil și intervenții ferme atunci când drepturile persoanelor vulnerabile sunt încălcate.
Poate că adevărata provocare a următorilor ani nu este să alegem între control și solidaritate, între stat și comunitate sau între reglementare și flexibilitate.
Poate că adevărata provocare este să construim un sistem suficient de inteligent încât să le integreze pe toate, având întotdeauna în centrul său persoana vulnerabilă, demnitatea umană și protecția drepturilor fundamentale.
Poate că aceasta este una dintre cele mai importante întrebări de politică socială pe care România este chemată să și-o pună în următorii ani. Pentru că modul în care vom răspunde va spune nu doar cum organizăm serviciile sociale, ci și ce fel de societate alegem să construim.
Ana Rădulescu
Citește poziția ASproAS: ce a lipsit din evaluarea pentru relocarea persoanelor vulnerabile din Bihor
